Ninsori de flori cad peste Noi,
Şi mă gândesc,
La
Noi, la Astăzi sau Poimâine-n Doi,
Când existam doar Noi.
Un
Timp Etern era atunci,
Şi exista în Noi,
Iar
Soarele era în Noi,
Chiar mai semeţ decât Noi Doi.
Eram
Noi Doi
Şi chiar credeam în Tine, în Voi
şi-n Noi Toţi,
Dar, încă, poate, NU ştiam,
Câtă
viaţă este în Doi!
Trăind
frumos şi „cultivând” speranţe, bucurii, plăceri,
Noi n-am uitat că eram Doi,
Sub
o ninsoare de-nmiresmate ploi,
Ce „luminau” chipul altor Doi, cum –
poate-odată – eram NOI!