Păduri imense de gheață au pus stăpânire pe ea.
Am sufletul greu,
Plin de zăpadă, dar cine..., cine este capabil să vadă?
Pieptul alb infinit mă apasă,
Mă uit în jur..., Nu e nimeni în casă.
Sufăr imens de-o poveste nespusă,
Singură..., zac pe un pat de durere răpusă.
Unde e el..., ce face..., cu cine...
Oare... oare se mai gândește vreodată la mine?
Lacrimile-mi curg nenumărate la vale
Și imediat se transformă-n superbe cristale.
